hey you!

Cât de nesabuit este omul care, dispretuind ceea ce se afla lânga el,
va cauta ceea ce este departe de el! (Hesiod)

tacerea

Eu stiu acum bine ce este o grota. E o inchisoare fara ziduri, unde nu e nevoie de gardieni, nu e nevoie de sirma ghimpata. Tacerea s-a dovedit un gardian mult mai constiincios. Ea nu poate fi nici corupta, nici escaladata. Ea nu doarme si nu paote fi taiata cu clestele. Si cine vede tacerea? Cel izolat intr-o grota va muri, nevazut de nimeni...

(Octavian Paler - "Viata pe un peron")

Sistem de iluzii

„Medicii numesc aceasta stare depresie. Eu o inteleg mai bine ca pe o dezagregare a sistemului de iluzii in virtutea caruia inaintam, faptuim, ne agitam, da contur clipei urmatoare si zilei de maine. „Sistemul de iluzii”- acesta este pintenul intregii noastre vieti, „morcovul existential” pe care viata ni-l asaza si ni-l flutura sub nas, planurile pe care le alcatuim din propria noastra substanta vitala si pe care le ridicam, ca pe un prunc nou-nascut, deasupra capului nostru, pentru a le aseza apoi, de indata ce le-am facut, la o distanta convenabila de locul in care ne aflam, urmarindu-le neabatut prin ani, asemeni unui animal care merge, halucinat, pe urma de miros a hranei sale. Asa se naste sensul vietii noastre. Numai ca hrana pe care o adulmecam fara incetare cu fiecare zi nou inceputa, noi suntem cei care o secretam si tocmai fabricarea aceasta neintrerupta a „sistemului de iluzii” este garantia sanatatii noastre mentale.

Pentru ca daca nu ar fi as, ce ne-ar mai tine in viata pe noi toti, fiinte nascute cu o condamnare la moarte in buzunar? Daca nu ar fi air bag-ul acesta montat discret in viscerele noastre, balonul asta umflat cu iluzii menit sa ne apere de socul ciocnirii cu singura perspectiva certa a vietii noastre (care este sfarsitul), nu ne-am trezi cu sufletul stalcit in fiecare dimineata? Daca nu am fi prinsi in plasa puzderiei de lucruri pe care ne propunem sa le facem – de la cele mai marunte (chiar si pentru a bea un pahar de apa e nevoie de un atom de vointa si de iluzie) si pana la cele mai marete – ce ne-ar tine atat de bine infipti in „aceasta coaja de pamant”? Gandul ca am putea lasa ceva in urma noastra? Ceva care „ar strabate secolele”? Care secole? Cele care se vor pierde in „praful si pulberea” istoriei? Si care istorie? Cea care poate sa dispara de pe o zi pe alta prin considerabilul potential de autodistrugere al speciei umane? Sau cea care – admitand ca in specia aceasta ar exista resurse ultime de redresare (ingineria genetica?) – se va pierde in chip „natural”, cu toate infapturile ei, in incendiul final (e drept, de peste cinci miliarde de ani) al Pamantului, urmat de definitiva racire a Soarelui si de „speranta” aparitiei Vietii (in vederea altei distrugeri finale) in alt punct, nebanuit, al Universului?

Asa stand lucrurile, coexistenta cu „vanitatea lumii” este posibila in virtutea „sistemului de iluzii”: iluzia ca trebuie sa am un „urmas”, ca trebuie sa dau din coate pentru a ocupa un loc pe scena lumii, ca trebuie sa ma bat pentru o idee, ca trebuie sa am o functie si putere si bani, ca trebuie sa scriu, sa pictez sau sa compun, ca trebuie sa „insemn” ceva pentru semenii mei, ca gesturile mele pot influenta sau schimba in vreun fel „cursul lumii”. Toata viata sta si creste pe acest tesut de iluzii.

[...] „Sistemul de iluzii” este singurul garant al acestei miopii existentiale, singura pavaza impotriva luciditatii care incearca sa ne convinga, in fiecare dimineata, ca nu avem nici un motiv serios ca sa ne parasim patul.

Sa nu umblam, asadar, la sigiliul ce pecetluieste iluziile in care suntem genetic impachetati. Pentru ca in codul fiintei noatre iluzia a fost pusa asemeni unei enzime care, disparand, ar bloca metabolizarea substantelor ce face cu putinta viata. Am putea s-o imaginam la fel de bine ca pe un strat protector fara de care sufletul ajunge in contact direct cu luciditatea si se destrama. Ceea ce nu inseamna ca luciditatea, cata vreme iluzia functioneaza, devine pur si simplu inexistenta si ca atata vreme cat iluzia ne mentine ferm pe taramaul sanatatii mentale, adevarurile pe care luciditatea ni le semnaleaza ar fi de tot ignorate. Numai ca nefiind ignorate, nu inseamna ca ele nu ne dau pace. Dimpotriva, ele stau undeva la periferia fiintei noastre, intr-o discretie cuviincioasa. Ca sa le sesizam, trebuie sa tragem cu ochiul la ele, sa ni le „aducem aminte”, ceea ce inseamna ca indeobste ele nu sunt acolo, „in minte”, si ca trebuie chemate si scoase din ascunzisul lor. Mecanismul bolii in asta consta: in mutarea „adevarului ultim” al vietii din periferia privirii in centrul ei. In transformarea luciditatii din accident in metoda. In ecorsaj. In jupuirea vietii de iluzie, care e epiderma ei.”

( Gabriel Liiceanu - "Usa interzisa")