how true

Acum ceva vreme, scriam un articol în care deplângeam morişca infernală în care mulţi oameni şi, din păcate, mai cu seamă femei, au intrat în ultima vreme într-o cursă absurdă către nimic. Moartea tragică a Ralucăi Stroescu m-a transformat într-un profet fără voie. Evenimentul a generat deja valuri de emoţii şi de comentarii. În faţa unei astfel de tragedii, e imposibil să rămâi impasibil şi foarte greu să judeci limpede. Personal, nu cred că se poate propune un vinovat în acest caz. E un caz nefericit, desigur, dar nu cred că goana după vinovaţi rezolvă ceva. Cu siguranţă că angajatorul, şi toţi cei ca el au un mesaj puternic de înregistrat în urma acestei tragedii.
Foarte mulţi angajatori au o atitudine detaşat-cinică faţă de angajaţi, în ciuda sloganelor umaniste de pe pereţi. Filosofia lor esenţială e că un om trebuie încărcat cât poate duce, dacă are ceva de spus, e datoria lui să spună şi să negocieze. Distanţa între atitudinea de zi cu zi şi valorile afirmate pe pereţi e atât de mare încât corporaţiile au devenit, din expresia raiului pe pământ, cum erau acum şapte-opt ani, subiect de bancuri amare şi de bârfe printre iniţiaţi. Cu toate acestea, însă, nu cred că E&Y poate fi identificat ca vinovat în acest caz. În fond, Raluca era o persoană matură, cu discernământ şi libertate de a decizie. Cred că e cazul ca noi toţi să încetăm să ne uităm la relaţiile de muncă ca fiind un fel de sclavagism modern. Nimeni nu leagă pe nimeni cu lanţul de o slujbă. Acum, poate mai mult decât oricând, angajaţii au puterea de a decide asupra soartei lor, iar persoanele competente şi calificate au ocazii nenumărate de a-şi găsi slujbe bune şi mai puţin stresante. În acelaşi timp, însă, şi nu doar din pietate pentru cei trecuţi, nu cred că Raluca poate fi de vină pentru tragedia ei, aşa cum am auzit multe voci susţinând. Raluca a intrat într-o cursă infernală, de bună voie, e drept, şi în total discernământ. Dar oare ceea ce a mânat-o în acest cerc infernal e doar propria ei alegere?

Ştiu că mulţi oameni sunt şocaţi şi caută răspuns, în tipic stil românesc, în treacăt fie spus, la întrebarea "cine e de vină?" Daţi-mi voie să vă propun un suspect nou: noi toţi. Dacă cineva a ucis-o pe Raluca, atunci suntem noi, societatea noastră bolnavă de hiper-competitivitate, care ne propune tuturor ca supremă valoare să fii mai tare decât cei din jur. Să ai o carieră mai bună, să lucrezi la o firmă cu mai mult prestigiu, să te afirmi sau, chiar, şi mai rău, să nu rămâi mai prejos. Când eram copil şi veneam cu nota 7 la teză, prima întrebare pe care mi-o punea mama mea era:
"care a fost cea mai mare notă?" Mama mea! Care-mi vroia, desigur, binele, dar mi-a inoculat de mic ideea că trebuie să fii mai bun ca cei din jur, că trebuie să nu pari prost, să nu te faci de râs, să nu rămâi de căruţă. Şi sunt sigur că vă recunoaşteţi în aceste afirmaţii, mulţi dintre voi. 30 de ani mai târziu, ce consecinţe are asta? Ne luptăm între noi pentru nimic, chiar şi pentru cine trece primul prin intersecţie, nu cedăm nimic nimănui şi nu acceptăm nicio scădere, vrem să fim perfecţi. Această obsesie ne împinge să alergăm după toate obiectivele, să nu ne lăsăm, să ne încrâncenăm pentru fiecare contract şi fiecare client, de parcă viaţa noastră ar depinde de asta. Şi iată că, tragic, uneori chiar depinde.

Problema noastră cea mai mare nu e nici fatalismul, nici agresivitatea, deşi ambele există şi sunt supărătoare. Problema maximă, însă, e lipsa echilibrului, a încrederii în noi şi în steaua noastră, a relaxării de a ne urma visurile şi aspiraţiile fără să ne pese de ce cred cei din jur despre noi, a înţelegerii profunde a lucrurilor care contează cu adevărat şi pentru care ne sacrificăm viaţa zi de zi. Căci nu e o mare diferenţă între cineva care se extenuează până la atacul de cord şi cineva care are o constituţie mai puternică, dar îşi îndepărtează prietenii şi familia, ajunge la 36 de ani la menopauză, îşi lasă copiii de la două luni în seama bonelor ca să nu piardă şansa viitoarei promovări sau, şi mai rău, nici măcar nu-i au pentru că au uitat să-i facă, printre deadline-uri şi evaluări.

Nu mă înţelegeţi greşit. Nu sunt avocatul lenei sau al nepăsării, ci al echilibrului. Pentru că cercul infernal în care am intrat nu e cauzat de angajatori, în fond ei nu fac nimic diferit în Franţa sau Germania, dar acolo oamenii nu mor de epuizare. Principalul factor de dezechilibru, principalul vinovat e societatea noastră bolnavă de obsesia de a demonstra, care exercită asupra noastră, a tuturor, o presiune uriaşă şi continuă. Hai să ne trezim şi să refuzăm să mai trăim după astfel de norme strâmbe.



Adrian Stanciu, Partener Ascendis (consultanţă în resurse umane)